Ființe cu ochii în coarne și casa-n spate,
Cu treceri băloase pe-ncete poteci,
Mărunte creații absurde în fapte
Sunt melcii ce nu știu, de fapt, că sunt melci.

Se duc și se-ntorc pe frunze eterne,
Te lasă candid și normal să-i întreci,
Ciudați exponenți ai stării de lene
Sunt melcii ce nu știu, de fapt, că sunt melci.

Trăiesc permanent la timpul prezent,
Te-așteaptă, mărunți, spre nicicând să-i petreci,
Există adormiți și se chinuie absent
Melcii care nu știu, de fapt, că sunt melci.

Precis fost-au zei măreți altădată
În regnul lor cochiliu de zevzeci,
Azi nu sunt decât constatarea netoată
Că melcii nu știu, de fapt, că sunt melci.