petale de omăt se-aștern grămadă
pe tină și din zări în gri îmi pare
ființa ta divină că apare
plutind pe nea, doar ochii-mi să o vadă.

să fii la orizont o decupare?!
o clipă capu-mi las în piept să cadă
cînd îl ridic, te aflu sub arcadă
iar timpul n-are grai și ocupare.

odaia mea nu-ncape-al tău tezaur,
făptura-ți dăltuită în argint
ori pletele-n cosițele-ți de aur.

chilia-mi schimbă meșterul, succint,
că pînă și un preamăreț centaur
intrînd, bea cupa plină cu absint.