ninge în tăcerea albă
și trăiește cu măsură
când strânge în dinți apăsarea
bătăilor de inimă
în poartă

pe copca unei rotiri universale
așează conturul unor clape
și din lumina fără fard
a curcubeului
sculptează pe marginea de viață
un triunghi al mâinilor
spre ruga
la fel de albă

trupul nomad cu timp fără răbdare
străbate mersul nesătul
și dezgolit de buzele avide
atinge sânul pentr-o vreme
slobod și nemărginit singular
ca fulgul alb de nea
ce se transformă într-o altă primăvară
în sărut de rouă.