Cred că-s netezite cărările
care duc în fața magicului,
mă luminez de bucuria nașterii,
pruncul crește în mine și-n cer.

O stea cu nimb călătorește
odată cu craii purtători de daruri
și închinare,
aurul vorbelor ninsorile oprind.

Apele morții poartă umbre deasupra,
printre pădurile visurilor mele
nu se întâmplă nimic
când izvoare apar peste tot.

Mă simt în zilele aprinse-n cuvânt
cu glasul viorii,
dar nici ele nu se varsă-n cântec

Neînțeles
cu ochii triști de uitare
un colind vechi îmi pare c-aud,

sub piele
aveam doar un fior trecător.

În mine intra smerenia
flux luminos
în inima magicului pur.

Mulți nu știu ce-i orgoliul
și se lasă vânați de încredere

pe ei,
trebuie să-i atingem
cu dâra subțire de pământ
pe unde durerile trec.

Un semn de lumină crește
cu obiceiuri și datini
veste și colind înălțând.