Când ești în culmea fericirii, fără griji
Ș-instantul făr-aviz îți face rozul... alb de coală
Și plan nu mai există, vise se transformă-n schiji...
E-un inefabil yang, un început de boală!

... Și n-ai control, nu mai ești tot, corp, craniul,
Te doare eul ce-l credeai al tău,
E-un altul, mintea nu-nțelege straniul
Păcat de blestemat ce-ți ești... sursa de rău!?

Te diseci singur cu scalpelul vinei
Ce-o treci tardiv pe-un fals de expertiză
Să-ți redescoperi ce-ți cerșea subconștientul milei...
Și-ai ignorat semnal... somat cu-aviz de criză!

Ești?... Nu! Te lupți cu tine, ce-i un altul
Neiertător, paradoxal dușman de propriul sine!?
Cu ochii tulburi -sticle goale- doar implori înaltul,
Ce-ți amintești subit... și faci prieri de bine.

Ți-ai rupe trup bucăți, s-arunci bolândul,
Ești o mulțime și-n fond singur contra toți.
Te tângui și-ntinzi mâna cu-i uitaseși, blândul
Mereu alături, nevăzut acolo... Când nu poți!?!

Te scurgi în ape-n flu torid cu-nghețuri umbre
Și mintea-ți fuge fără frâu printre himere;
Devii un nimeni, amalgam de gânduri sumbre,
Doar înțepate... un soi de fizic masochistic de durere.

Și trece timp și viața trece acalculată,
Doar mîna-ntinsă stă să cadă-n deznădejde;
Că-n veci de-ar fi să fi, n-o să mai faci ca altădată...
E oare-ntâia dată când juri sincer și te-agăți... nădejde?!?

Noroc cognostic lâng-amor de dragi, de-aproape,
Ți-ndreaptă trup și mai mult suflet, penitență
Ce crezi c-o ai, s-o dai în schimb la nedreptate
Ce-ai adunat în timp... să-ți iei în troc convalescență.

Te-ntorci la tot, ești încet tu, bucăți tot mai știute
Și-n uvertură ești mai cast... dar uiți curând de rău
Iar te-amăgind; crezând că viețile-s mai multe...
Uituc sărman, n-ai învățat că singur ți-ești călău!?!
16.09.2011