a stors zidurile de sub cearcăne până a căzut un oraș limpede de întâmplare
o bâlbâială sculptată din resturile unei lacrimi
care și-a îmbrăcat cuvintele în grabă
apoi
nu a mai spus nimic
nu a mai tăcut nimic

o pândeam lung
îi descompuneam gesturile
o vedeam cum face dragoste într-un cârd de bărbați
cu tălpile murdare de întuneric
chiar și dimineața
când își spăla frumusețea
de la sfârșitul oglinzii

i-am pictat harta rătăcirilor
în palma mea
și pentru că eu sunt stăpânul hergheliilor de păsări
miros a sudoare de vrabie
și a praf
în parcul central m-am oprit surprins
pentru o clipă
mi-am auzit glasul nechezând ușor

atunci am simțit cum frica îmi pătrunde printre crăpăturile sângelui
ca un asediu
o fugă
a ultimei păsări
care s-a născut în mine