E o bucurie a tainicului
atunci când dorința intră și iese la suprafață
mai hotărâtă decât inima și voința
pe care le domină și convertește
la ținta înaltă.

Ne sfătuim, punem condiții, mlădiem cuvintele
până capătă forme și se dilată
metalul roșu în cuptorul verii
în aspra sete după ploi.

Rup conveniențele și strig în afară
pâna ce glasul se lovește de stele,
sparge tăcerea nesfârșitului cosmic
cu spirale de vânt ori de foc
mult mai iuți și mult mai puternice.

E o bucurie că simti, e un miracol că vezi
cum fețele lumii se schimbă prin propria cunoaștere,
cum orizontul se îndepartează în fiecare zi,
de se pătrunde adâncul, se apropie înaltul
cu prelungirea ochiului minții
în tainicul de sens al existenței
pe care și Dumnezeu o creeaza pe rând
atât de perfectă.