ÃŽn larg soarele apune
Și pe mare noaptea-apare,
Voind cântecu-i să sune
Mult mai tare-n depărtare.

O sirenă-și cântă viața
Pe o stâncă de granit,
Pe când luna-ntoarce fața
În adâncul înnegrit.

O corabie-n depărtre,
Ce abia de se zărește,
Ea se face tot mai mare
Și cu ură-n jos privește.

Este pace-acum pe mare,
Calm adânc, încremenit.
Apa e prevestitoare
Și un vânt s-a întețit.

Marinarii de pe punte
Trag de pânze să coboare,
S-aud glasurile multe,
A-nceput furtuna-n mare.

Vin dragoni cu nori în spate,
Apa se ridică-n munte,
Parcă valurile toate
Își creează drum spre punte.

Fug sirenele-n adâncuri,
Spăimântate de furtună,
Marea-și schimbă-ale ei gânduri,
Nu mai cântă, acum tună.

Căpitanul de pe vas
Strigă speriat de moarte,
Mai mult urlet decât glas:
"Marea vrea să ne îngroape."

Și pe punte, și în cală,
Peste tot e numai apă,
Și c-o suflare mortală
Toată nava se îneacă.

Pe cer lumina apare,
Însă marea-i pustiită,
Nu se vede-n depărtare
Nici o umbră cât de mică.

Ce prăpăd a fost pe apă
Și ce liniște-i acuma!
Toată marea parcă-ncearcă
Să anuleze furtuna.