Uneori nu știm unde suntem. Știm doar că Plânsul
e aproape și aerul e un lagăr de concentrare.
Întunericul e mare cât Muntele Athos și dulceața de trandafir
e ca buzele tale, proaspăt sărutate. Uneori nu știm

unde suntem, dar chiar și în această totală pierdere
de sine, strigăm despre spaimă, gelozie, otravă și farmec.
Poate într-un somn adânc în care pești luminoși,
ucigași ne mănâncă sub ape și ne privim lung,

pentru ultima oară. Uneori nu știm unde suntem,
dar putem presupune c-ar fi Moonlight Sonata, Poemul Cinic
al păcătoasei cu evlavie sau Poemul Zurliu al
bărbatului iobag. Uneori, vom afla și vom striga: Iisuse!






MEMORIA HIENEI, 2018