îl simt ca pe un păcat lepădat
în leagănul unui nou-născut
ca pe o eclipsă sângerând în brațele luminii


la porțile somnului viața cerșește îndurare
lacrimile sunt doar o scuză adusă durerii
care mușcă până la os hălci din sufletul meu

unde sunt candelabrele din ochii tăi
și hohotul copilăriei revărsat ca o liturghie
în meditația enoriașilor

de ce Doamne lași timpul să-și facă de cap
de ce ne dai puterea să supraviețuim plecării lor
a celor care au născut iubirea odată cu noi

de ce îngropi trecutul îndoliind prezentul
forțându-ne să suportăm golul făcut de ei

lași boala să-și întindă tentaculele pe trupul
umil zăcând între cearșafurile morții

lumea basmelor se prăbușește odată cu sunetul pământului
aruncat pe capacul tăcerii
închide în el viața lui și copilul din mine
ecoul plecării

respiră prin mine tată
vezi norul acela ghemuit la poalele cerului
s-a transformat într-un armăsar alb
iar tu
tu te ridici mândru în șaua lui
zâmbindu-mi peste umăr

respiră prin mine
tată
respiră