de E. B.

Pasărea Fericirii, cu aripile istovite de atâta zbor,
Coborând din zările aurii, mai jos de nori,
S-a așezat pe un copac,
Cel mai mic și nechivernisit al pădurii.
Ca să cunoască foarte bine... minunile naturii!...

Considerându-se nedreptățiți,
Copacii falnici, fremătându-și crengile umbroase,
Arătându-și nemulțumirea,
S-au revoltat sfădindu-se cu toții
De ce, Pasărea Fericirii, întocmai procedase?

Aura Fericirii lumina toată pădurea !
Dorea atat de mult, să strălucească peste veac,
Și... scânteia atât de tare... !!!
Dar ei, orbiți de ură, nu vedeau de loc,
Decât ramurile chircite ale bietului copac.

Fericirea, șirag de mărgăritare…
Încerca să reverse asupra tuturor,
Și cu o sublimă încântare,
Dorra nespus să mângâie frunțile lor,
Cu o boare dulce… și odihnitoare!

Dar, copacii, cuprinși de a lor orbire,
Cu fală privind peste culmi,
N-au priceput, nici rostul, nici taina acestei lumi...
Că ascuns stă ADEVÃRUL, și nu toți îl pătrund...

Privirea lor, se focaliza încontinu,
Numai asupra misterului ce le provocaseră atâta umilință.
Sub talpa lor, pe copăcel, l-ar fi strivit, spunându-i:
“Găsim de cuviință... că... nu ești copac umbros!!!...
Că tu... ești un târtan, ce face parte, din familia de jos ! ...

Copacul “târtan” atât de încercat, torturat, disprețuit,
Le explică cu lacrimi : « Șiți voi cât am suferit ?...
Ca să fiți, voi, Dragi Fii, astăzi în dumnezeire, iarăși vii ?!...

Și de atâta durere... încet, încet, truditul copac s-a uscat.
Nespusa Entitate, Pasărea Măiastră Fericirea... și ea a plecat.
Și-a luat avânt prin spații... și ca o sublimă simfonie...
Vibrând spre strălucirea azurie, lăsâ în urmă...
O noapte estompată, și pustie...