Noaptea aruncată peste cal
nu-ți încălzește șaua în care urci,
comprimă-n tine frigul pe care-l alungi
printr-un galop pe drumul cimitirului.
Crucile șterse n-au timp să te urmărească,
simți suflul morților în spate, oaselor lor albite
care nu te însoțesc dincolo de deal.
Se crapă întunericul și simți râul,
apa lui dătătoare de liniște.
Trupul tău e de animal transpirat;
în piept răzbate mirosul orașului,
străzile respiră aerul dimineții curate,
oamenii încep să apară pe după colțuri.
Priponit undeva la margine îți lași calul să pască,
duci copiii la școală,
femeia se bucură și tace.