E bine să urci cât mai puțin în iubire, e bine să nu zăbovești
Să furi repede ce ai de furat și să pleci, coborârea e mult mai grea
Unii nu mai văd pământul niciodată, rămân sclavi într-o piele străină
Merg pe stradă și sub haine li se văd ucenicii cum se trezesc
Și încep să măture, să facă micul dejun, așa somnoroși, nespălați
Aproape gârboviți trec la șmotru în numele iubirii, stau acolo în culcușul
Toracelui până se luminează și primesc de la stăpân o coajă de pâine

tu ai în mine propria ta lume
aici în mijlocul pieptului meu
nesătul
ca o foaie de hârtie
ți-ai găsit să scoți apă

Poezia iese din piele așa cum iese un râu din albie, dintr-o dată
De fiecare dată sunt nepregătită, niciodată nu am creion lângă mine
Alerg pe scări, nu știu unde sunt foile, mă așez pe fotoliu
Pfuu, am uitat, Dumnezeule cum trece, am să dorm cu foile sub pernă
Am să dorm mai bine efectiv pe foi, dimineața corpul meu va mâzgăli
La început ceva indescifrabil, râd, incredibil, avea dreptate
Poezia iese prin piele așa cum iese transpirația, ea curăță corpul
De surplusul de imaginație pe care în mod firesc nu-l pot stăpâni
Cu niciun fel de medicament, cu niciun fel de iubit sau pisică birmaneză

tu ai în mine propria ta lume
unele părți ale corpului
s-au deformat
am defrișat tot
să te poți întinde

Nu știu nimic despre dragoste, nu știu nimic despre sex
Nu știu nimic despre poezie, nu știu nimic despre el
Mi se alătură noaptea câte un bărbat găsit pe stradă
Se apropie, se apropie, îmi desenează cercuri în palmă
Transpiră, fumează, eu dau pagina nepăsătoare
După care mă ridic și spun, afară, a-f-a-r-ă
El își ia hainele, nu întreabă nimic, se uită la cărți
Și scuipă pe ele, ce curvă tâmpită, ușa se închide

tu ai în mine propria ta lume
îmi aprind
o țigară
și privesc în mine
un oraș mizerabil