De mult,
când merele creșteau în copaci
și ouăle în cuibar,
când căruțele colbuiau ulița
iar zilele își întorceau înserarea cu burta în sus
și torceau miros de salcâmi și tufănele,
când ora exactă suna exact la aceeași oră
în aceleași difuzoare din aceleași tinde,
când prispele ridicau în slăvi picioarele desculțe
iar in pământ nu era îngropat decât vinul
Ea își tăia buzunare nevăzute în carne
și le umplea cu mirosuri.

"Pentru zilele ce au să vie,
pentru nopțile cu iasomie(...)"

Iubirea avea atunci gust de porumb
și lapte bătut
iar frumusețea se măsura-n desimea ierbii
și bulbucii picăturilor de ploaie,
în clăbucul săpunului de casă
și frăgezimea dimineților cu soare.

Rând pe rând, fântânile au secat.
Căldările au prins cochilii de amintiri mumificate
iar cearșafurile s-au spânzurat singure
de morții trași în poze.
Căldura viselor de mult uitate
s-a agățat de pânzele păienjenilor bătrâni
și și-a ascuns capul sub aripă,
prin poduri.
De acolo mai cotcodăcește câte un deja-vu miop
în zilele de graniță dintre anotimpuri
sau la prima ninsoare,
odată cu transhumanța melancoliei.

Prea târziu îți dai seama că nu ai nevoie de ochelari
și nici consult oftalmologic la doctorul de copilării uitate
ori cositor turnat în creștet.
Închizi larg ochii și înțelegi.
Și auzi.
Și miroși.
Și "atunci" nu mai e "de mult" acum.