în curtea spitalului era un bărbat
o spuză amară de cuvinte
îi curgea pe lângă buze
ca ploaia torențială la scoc

nu știam dacă văd trecut sau viitor
pe chipul lui anii erau amprente incerte
vorbele răneau
ca o sapă cu care tragi încet cartofii din cuibar
„nu-i adevărat că sabia nu taie capul plecat”

îmi aminteam că nebunul de pe deal
înțelege mai bine cum apune soarele
în timp ce eu plâng
că maică-mea mi-a omorât ghioceii norvegieni
și perușul cu glas dulce
fără să pot spune de ce
fără să am voie să spun
ceva despre omul care bântuie pe orice alee
cu capul plecat