cu trudă s-au potrivit strunele
botezându-le-n izvorul nesecat al vieții


se făcea că Întâmplarea
s-a oprit în Infinit
și-ntr-o clipă
Sfânta Taină
dintr-un zâmbet mi-a vorbit




cine putea să-mi spună mai bine ca tine
"tu esti vânătorul
care-ai eliberat leul din rezervație
în care-l aruncaseră oamenii
și-l redai savanei
să se hrănească
cu carnea fragedă a libertății"



o șoaptă dintr-un foșnet
o ceată de îngeri ai tu
oștile bucuriei


acolo
undeva pe la mijloc
oprește-te și atinge adierea



“a plecat Începutul de la casa lui
de la masa lui
pe cale
pe cărare
pe drumul cel mare
pe cărare neumblată
pe rouă nescuturată”



tu mi-ai deschis ușa mare-a cetății
să încapă pe ea
și carele iuți de luptă
și zburătoarele-care-corăbii
dar mai ales
după primul moment de ezitare
ai spus
fii bine venit tu
și ultima dungă din zare
să-ți fie-n zalele pieptarului
să nu te rănească săgețile otrăvite
nici săbiile ascuțite



și-ai mai lăsat
în scânteia privirii
din tainele iubirii
o flacără
sacră




zicerile mele-s precum cumpăna-n deșert
la care lipsește găleata
și lipsește lanțul
sau dacă sunt astea
lipsește kila aceea
care se pune-ntr-o parte
ca găleata
să facă plinul cu apă

în plus
chiar dacă toate acestea lipsesc
și-ar lipsi și fântâna
în inima mea
le găsesc pe toate
că nu degeaba
când îmi aduc aminte
prin vene
sângele-și începe furtuna de vară
și cerul se umple de fulgere
ca-n noaptea-n care am prins somnul
care mânca gâștele satelor din jur
și uite cum vin ele acum
să-mi spună cum
unu și cu unu
fac lucruri noi
și-ncărcat e cu floare salcâmul
și-un roi de albine-l oprisem
bătând harnic în toacă
cu drugul din jugul plugului

boul-tuluc
învățat cu juninca-ntre florile luncii
și celelalte
le las pentru pipa de seară


acolo-n scânteia din gura pipei
îmi vine în minte-o dilemă
și-un curcubeu de ecouri
în inimă
pe portativ
motiv de umbrelă
pălărie și șurubelniță
cu care scot șurubul din roată
ca atunci când cu plopul
și dopul

mă îngrijorează când taci
în lunile-n care iarna dă-n viscolit
și sfârâitul vreascurilor în sobă
și scânteia butucilor
cântă a povestit
și-un fel de neliniște
cu valurile mării acoperind digul
mă cheamă

nu noi suntem cei care conduc lucrurile
ci ele
de duminică dimineața
până a doua zi
după joi

sub măslinul sălbatec
au încolțit semințele
din florile dorului



Constanța, 10 februarie, 2013
(Voiajul promis în manuscris)