Atâția oameni în care m-am adăpostit și acum
am rămas homeless,
cerșesc viață pe străzi, și-n case și peste tot
și toată lumea îmi lasă-n palme
surâsurile lor cumplite.

Tu n-ai să revii,
nici dacă pupilele-mi se vor face găuri negre
să te soarbă,
să te ia dintre ai tăi,
să mă ia și pe mine,
și împreună să cădem în singularitate.

Un univers în care ne împărțim egal
eu ține
tu,
restul din care mă scad până ajung o
mică inimă, purtată în pieptul unui sfârșit.