un anotimp incert
un cer străin sprijinit pe un cerc de arbori
învârtind gândurile încinse într-un carusel infernal
și parcă aș merge pe o sticlă subțire
simt golul vibrând sub fiecare pas vertijul
forever love scrijelit pe o bancă
privirea amenințătoare a unui înger înnegrit de timp
puzderia de păsări
păsări înfipte în arbori
păsări sinucigașe
atâta nevăzut
atâtea lucruri opace în jur aruncă neînțelesuri peste umbra mea spartă
cioburi de întuneric oglinzi întoarse
și numai dincolo aș putea căpăta vederea
pupila ochiului din umbră mă soarbe hipnotic
spre punctul care înghite totul
cercul se strânge
picioarele se afundă în pământ
dar brusc o bătaie de inimă
un țipăt țâșnește din gâtlejul păsărilor
nu
nu pot să îmi dau drumul în groapa care se cască sub mine acum
dau din mâini și strig
de ce ruperea în două
caut un om
caut un om
să-l pot îmbrățișa cu mâinile astea inegale care atârnă inutil și dezolant pe dinafară
dar ele se desfac întruna
nătângele se lovesc de copaci
până la os până la om
până sângele se face verde iar gura se umple cu clei
și rămân mută cu brațele fluturând în vânt
o pasăre îmi bate în piept căutând viermele

cerul se lasă leneș și oblic peste parcul pustiu
undeva o fanfară