Dragostea nu cântărește,
Nu numără zilele și nopțile
Nu lovește când este lovită
și nu caută decât fericirea iubitului ei
și nu curățirea acestuia,

pentru că iubitul, marele iubit, se topește în
pârâiașe limpezi ce curg pe obraz când nu ești
și strivești cu tăcerea ghioceii speranței
pentru că el, Unicul și Marele și Nesfârșitul, a greșit mult pentru că te-a iubit mult

și nimic nu va mai fi ca înainte;
de vei zâmbi înaintea altarului, vei zâmbi strâmb
te vei lumina cu tot sufletul tău
iar el, într-un colț, amintindu-și de tine, Unica și Marea și Nesfârșita
Frumusețe,
și el va fi luminat,
strâns în brațe cu orele de iubita cea nouă
- singurătatea.

Eu cântăresc, m-a întrerupt ea cu putere deplină,
dacă mâna mea – uite-o, atinge-o pentru ultima oară!- peste mâna ta înflorește,
în ochii noștri
în copiii noștri,
în fricile noastre,
un câmp nesfârșit și o casă,
un pat și o carte
o cană cu ceai și un lămâi la fereastră.
De aceea, eu pentru amândoi mă împart și totuși dau pe dinafară
am timp pentru tine, am flori și am pâine,
fac tot ce vrei și nu vrei, pentru că dragostea mea
pentru tine mă obligă la asta.

Eu am tăcut și am spus apoi, tot mai încet,
de sub aripa murdară și verde a vieții: adevăr îți zic
de mâine vei fi cu mine
în iad.