Amar de vreme a trecut,
Zdrelind genunchii mei de lut
Căzuți în semn de rugăciune,
Iar, gâtul mie înțepenit de amărăciune.

Cad istovită sub tâmplele însângerate
Ce îmi inundă calea spre orbire,
Dar tot orbirea mi-a sugrumat seninul
Cel împroșcat de crâncenul apus.

Am învățat că-n zbor ajungi doar scrum,
Și că înaltul nu îngheață flăcări
Scânteilor încremenite-n stoluri,
Și aripi prăfuiesc în doruri.

Nu pot întinde iar brațele-mi uscate
Spre neînduplecatul înțeles
Mie teamă să nu-mi troznească țelul
Cel sfâșiat, atunci, când te-am ales.

M-ai izgonit ca pe o ciumă,
M-ai îngropat sub munte de balast,
M-ai aruncat din ieri spre un trecut posac,
M-ai ucis când renășteam privire.

Ooo! Săraca umbră! M-a abandonat și ea.
Nu mi-a lăsat nimic!
Înfrigurată, s-a contopit în ea, spre a mea zdrobire...
Și ce-mi rămâne mie fără urmă?
Cadavru stacojiu, livid...Atât!