Credeam că dragostea e efemeră,
Că apare și dispare precum o himeră,
Că sufletul n-ar trebui să se implice.
Să nu fie dușman, dar nici complice.

Dar astăzi nu mai cred la fel.
Astăzi am puterea să mai sper,
Și de când am început să te iubesc
Parcă mult mai sincer știu să zâmbesc.

Dragostea acum nu mai are rațiune,
N-o mai folosesc drept decorațiune,
Am încetat de mult să mai înșel privirea,
Acum am început să poticnesc amorțirea.

Viața are parcă, deja, altă culoare,
Nu-i luminată de bec, ci de soare,
Nu mai iau iubirea ca pe obiect banal,
Și nici n-o mai schimb săptămânal.

Din marionetă, am devenit păpușar,
În viața asta de care nu aveam habar
Că poate ascunde atâtea lucruri bune.
Sper doar că trecutul să nu se răzbune.

Chiar dacă ai plecat tot din vina mea,
Și chiar dacă trăirea însăși este grea,
Aș vrea să-ți spun că te iubesc nebun,
Și nu am de gând să mă mai răzbun.

Aș vrea să te cer înapoi cui mi te-a luat,
Căci, încet, am învățat din păcat,
Și chiar dacă n-are importanță,
Noi doi suntem încă pe aceeași balanță.

M-ai învățat atâtea lucruri importante,
Când mă cărai, sau când te cărăm în spate,
Și pot și-acum să jur pe cele Sfinte,
Că de-acum, inima mea, nu mai minte.

Sinceritatea s-a așternut în mine,
Făcându-mi zilele mult mai senine,
Și-acum, la sfârșit de dragoste curată,
Aș vrea să te mai sărut încă o dată.