Cuvintele sunt de nisip în foi,
Rostirea lor nu își mai are rost.
Castele de silabe-ar fi un soi
De zgură peste iarna-n care-am fost.

S-au diluat petale în zăpezi
Cu-atâtea ceasuri numărate-n van,
Tramvaiele oranj nu le mai vezi
Și soarele-i mai mic cu înc-un an.

În verdele ce crud se pregătește
Să umple salcia de muguri noi,
Adie vântul și ne strânge-n clește
Un pas de rac alunecând pe sloi.

Doar cerul ne surâde, uneori,
Și-am învățat să nu mai cer un „do”.
Mi-acopăr trupul cu un veac de nori
Și curg o ploaie-n lacrimi indigo.

Cuvintele mă dor și niciun zeu
Nu schimbă sensul drumului ascet,
Din brazii albi se naște-un curcubeu
În dar cu trandafirul violet.