Mai sunt câteva zile
și ne vom întreba din nou de ce
n-am putea niciodată să acceptăm o suferință pentru fericirea celuilalt
știm din încercările noastre că orice panoramă a fericirii
se contopește în alb schimbând în noi iubirea cu ura inconștientă

ai putea să îmi fii tată
dar te iubesc pentru frumusețea ta trecută
pentru serile în care îmi povestești momente și râdem
aseară îmi vorbeai despre satul acela de după deal
un sat care nu e departe și totuși nu l-am văzut niciodată
te invitase un neamț să fumați împreună
trebuia să te întorci acasă și aveai zece kilometri de străbătut
erau vreo trei kilometri de pădure cu oxigen care căpăta culoare
și credeai că ești în vechea Iugoslavie îndreptat spre Turcia

am râs sănătos
știam că timpul curse încet pentru tine atunci
la fel cum poate curge când ești tu cu mine
doar martie e nefericit
a trecut repede și păsările nu cântă pe copacii încărcați de zăpezi
dimineața sunt tot singură și la fel de vinovată
orașul rămâne aceeași junglă de haos
aceleași zgomotoase zile promise împreună degeaba
sun acasă ai mei îmi vorbesc despre soare
mai aprind o țigară ca și cum am uitat câte am omorât ieri
sunt la fel ca înainte doar lumea și-a arătat altă față spre mine
talismanul norocos agățat de ușă e prăfuit de-atâta așteptare
fusese rândul lui de stat la coadă

și eu fac curățenie după tine
nu e nevoie să mă iubești
pentru că atunci îmi vei vorbi despre ură
ninsoarea ne va îngreuna pașii pe străzi necunoscute
nu ne vom putea întoarce acasă și martie va fi același nefericit