În muntele de piatră, cu umeri grei de nori
E casa noastră, mamă, rămasă-nsingurată
Tu nu mai ești acolo cu pașii tăi ușori
Să-i mai deschizi fereastra, ori lanțul de la poartă.

Tu ești doar aer dulce, ești doar pământ amar
Þi-s ochii două frunze într-un mălin subțire
De-acolo neîmpăcate privirile-ți tresar
Când numele mi-l freamăți întruna cu iubire.

Deja-i o veșnicie dac-a trecut un an
De când te-ai dus la tata, demult însinguratul,
De-atunci prin curtea noastră doar un suspin orfan
Mai tremură-n răstimpuri și tulbură tot satul

De-atunci și norii parcă-s mai negri și mai grei
Chiar muntele se-nalță spre ei mai cu povară
Te uiți la anotimpuri și nici nu mai știi ce-i
O altă iarnă rece, o altă primăvară?

Iar casa noastră pare și ea doar un izvor
Din care curg în valuri tristețile prin zare
Nucul bătrân din coastă s-a prăbușit în dor
Mai are rost lumina și primăvara oare?