Nu i s-a pus niciun nume.
Vara, pe căldură toridă, lătra. Iarna, pe geruri
cumplite, lătra, dezobișnuit de cușcă, sub coșar,
păzit de scânduri și asmuțit de rozătoare.
Lătra: după mâncare, mereu. La musafiri
(poftiți sau nepoftiți), la vrăbiile hrăpărețe,
la chițcăitul șobolanilor, la muște băgărețe,
la adierea vântului. Lătra ziua și noaptea.
N-a dus lipsă de mâncare (deși tot timpul bătea
după ea): iepuri de casă (chiar și întregi, cei cu ochii
roșii), oase, carne grasă, carne în putrefacție, zoi.
Și mai ales mămăligă. Uneori, poate nimic!
Spre ultima primăvară, rebegit, era răgușit,
scheuna. „Câine de curte, trebuie ținut legat.”
Tocmai visasem că-i crescuseră ochi și la spate!
Din când în când, i se dădea totuși drumul.
Dar ultima oară, în primăvară, nu s-a mai întors.
Căzut în vreun lanț nemilos, atârnat în vreun copac drept sperietoare,
odihnească-se-n pace, neobosită sonerie a casei!