Beau vinul Tău:
sângele, preschimbat în văzduh, mă părăsește-
nu mai aud, nu mai văd, mă pierd între-atâtea cuvinte...

Duhul trist al poeziei,
demult poposit pe umărul stâng,
uită să-mi mai ciugulească inima,
și te privește îndrăgostit, ca pe un nor.

Macii sunt reflectați de icoane-n amurg,
Duhului meu îi picură-ncet aripi de ceară sfințită,
mirare
și lacrimi
ne curg...