Abia aștept să o văd cum își închide ochii
în așteptarea fericirii noastre, ce nu va veni,
iar atunci când o privesc de-a lungul lumii ei
de carne exactă,
deși imaginea-i poetică, precum promisiunea,
este și foarte clară, precum e așteptarea...
văd mult mai multe lucruri
decât atunci când o privesc în față,
pentru că ochii ei mă cuprind uneori,
nelăsând nimic în afară.
dominant spiritual nu vreau să mai fiu
până când n-o cunosc.



traseul luminii din ochi nu-mi este străin,
îl pot găsi și noaptea.
iar dacă timpul dintre noi,
cei doi oameni independenți și liberi,
misterios creați pentru o unitate ideală,
ar fi așteptarea aceea,
necesară incidenței simple cu iubirea,
ar fi de ajuns să-l măsurăm cu firea
și-n loc de convenționale secunde
ar trebui eliberat numai cu ochii.



altfel, dacă nici acum nu înțelege, deși explicația e clară,
o furie grozavă mă prinde.



nu vreau să o ameninț,
dar demiurgic o voi lovi definitiv cu radiații solare,
dezechilibre mari de gravitație voi produce sânilor ei rotunzi,
ploi acide și meteoriți giganți voi prăbuși peste ei.



umerii și șoldurile, gândite simplu azi,
vor fi încercuite de centuri fotonice,
nimic din ce e viață nu vor mai putea atinge prin oraș,
iar alți bărbați nu o vor privi
decât ca pe-o apocalipsă banală,
eșuată pe străzile lor…



e foarte probabil să nu îi spună nimeni ce va urma în lume,
din acest motiv, mă voi adresa direct.
aș vrea să-nchei odată cu vorbele abstracte
și să devină de azi obiect activ al cunoașterii mele.
nu-i fie teamă de acest cuvânt, este cu totul altceva
decât ce știa până acum. sincer, măcar atât să-mi spună:
n-o vrea să înțelegem în tandem ce este pe aici,
să ne-ntrebăm în seară
de ce o fi început să se rotească Pământul acesta
și să ne facă ziua să vorbim?
să fi fost suficientă foamea de viață a naturii,
ori foamea de lumină ce avea să fie?
doar ea să fi pornit Pământul,
mai greoi la început, ori poate chiar mai liber?



eu simt că există un echilibru general al structurii
și-un non-echilibru de fragment,
care susține selecția din natură,
înnoirea și regenerarea atâtor forme de viață…
universul acesta există pentru că dominant el este energie,
nici masă și nici greutate.
datorită luminii trebuie să fi existat atunci explozia aceea,
a ieșirii spre viață, ca eu să pot să o-ntâlnesc acum,
venit din helion,
renunțând de azi pentru ea la energii de repaus.



de la explozia aceea, din care a rămas ceva și la mine,
transformarea materiei se face
printr-o continuă prăbușire în sine a ei
și viața-i internă este dinamizată
de fenomene fizice și naturale.
acum, când deja mă cunoști,
înțelegi de ce nimic nu trebuie să ne mai întristeze?
contrareacția noastră nu mai are sens…
să lăsăm chimia și biologia să-și facă de cap
și numai cu fizica sfântă să dialogăm!
de copil, am văzut că în natură,
transformarea ultimă tinde să estompeze
toate celelalte transformări de până la ea.



fetiță concretă, cu aspirații concrete,
taina cunoașterii lucrului dintâi este să descifrăm
modalitatea acestei uzurpări de identitate.
și doar așa se poate cunoaște exact
structura inițială.
dar Orizontul când s-o fi îndepărtat,
să fi coincis cu începutul rotației,
există un traseu ce trebuie părăsit?
vino în brațe și, dansând,
să înțelegem mișcarea din cosmos,
algoritmul dintre stereotipa atracție
și previzibila respingere!



cu foamea de lumină a întunericului care se tot plimbă
odată cu galaxiile reci,
aș vrea să te îmbrățișez pe dinăuntru ca pe un lucru etern,
să simt cu marginea inimii mele pulsația inimii tale.



tu, cu rațiunea ta, parcă ai fi luna care se ascunde
după un ochi închis.