‘Nălțimile de liniști
stăpâne în păduri,
agonizând pe miriști,
revarsă-n lupii suri
o iarnă oarbă – mută;
se-apropie tiptil
și sperie o ciută
un vânător abil
ce-n carnea lui vârtoasă,
c-un demon zvârcolit,
c-o aripă vântoasă
cerboaica a ochit;
ea vede poarta-n care
dintr-un senin azur
străluce ca un soare
al cerbului contur;
poiana-nfășurată
în ochi de abur trist
se-ntunecă deodată
și-n piept colindă chist
ca piatra fumurie
bătută de arini
cu frunza vineție
și-i coace-n gură spini;
în clipa nepătrunsă
de țeava negrei morți
se-apropie (ascunsă
în umbra unei sorți)
de trupu-i tremurând,
visând Laponii verzi,
o-nvâluie în gând,
șoptindu-i: „să te pierzi!”...
o rază ce străpunge
prin lacrima-i de foc
un brâu de cer ajunge
și-o țintuiește-n loc;
au curs milenii, poate,
câți pui de cerb au nins
din gurile de șoapte
spre ochiul necuprins;
cerboaica-n munți, topită,
zăpezile-i sunt scut,
căzu în loc zdrobită
când pocnet cunoscut
oprește-n mers toți brazii;
un fâlfâit nebun
se-nfruptă-n carnea prăzii
și sângele-i preabun
în șipot se răsfrânge
prin sclipete de nea,
cerboaica dinții-și strânge;
în zboru-i, o drepnea,
s-a rătăcit și-un țipăt
cuibări-n grumazul,
din care doar un hlipăt
sună ca olmazul;
durerea-i se îngână
c-un clinchet de argint
din pântecul ce până
în vară-i stă alint...