de la prima literă auzi mersul melcului
până la ultima literă când ajungi să te integrezi
în spiralele casei lui
fără să cunoști unde te duci
pentru că valul mereu te-a atras
ca o urmă de Sisif
pe un pod cu picioare de lemn
pe o stradă cu meri
într-un oraș părăsit de iubiți
în care auzi doar țipătul mamei

unde te duci în fiecare noapte fără să spui?
unde te duci?
unde?

repetăm răspunsul ca pentru noi
enervați de ecoul subliniat de alții
repetăm și visul că poate cine știe
dintr-o întâmplare se poate adeveri
oricum nu plătim nimic să plutim
să spunem ce vrem să devenim
ori să tăcem la infinit durerea aceasta acută
care atârnă din zi în zi și mai grea
în spatele nostru
în ochii noștri
de limbă
de suflet
până când picioarele tale nu mai pot duce trupul obosit
până când genunchii se vor zgâria de pământ
ca semn al neputinței

atingi gura de rădăcini să le bei viața
atingi cu sângele care îți curge din tălpi
toate urmele lăsate de alții
doar așa simți și mai mult deznădejdea că te-ai născut să le duci plânsul
până la sfârșit
și atât

fără să înțelegi dincolo de aceste cuvinte
nu mă poți iubi toată viața