Cândva un fulger s-a închis în rana
mamei mele, fără sori și ape.
Din vechi istorii a trecut prin vama
mărilor sălășluind sub pleoape,

Dar a rămas în ochi c-o primăvară,
chiar de-a uitat să nască simfonii
și-avea cuvinte calde-n orice seară
când, ostenită, sta între copii.

Privirea ei ne risipea furtuna,
pasteluri se-ntrupau în poezii,
de sărbători avea întotdeauna
colinde îmbrăcate-n broderii.

Prin ochii ei de rouă văd lumina
ce Dumnezeu i-a dat-o spre-a iubi,
în ea a-nvaluit mereu tulpina
vlăstarelor de rod spre-a-nmuguri.

De câte ori se-nchid păduri în mine
găsesc la ea un glas de păpădie
și-o liniște în casa ei ce vine
din lira odelor cu bucurie.