Aseară am văzut ceea ce nu voi putea fi vreodată.
S-au stins luminile în aceeași manieră în care se sting toate.
Am ingerat acele pilule care mă ajută să dorm
Și mi-am făcut loc cu buricul degetelor în mine,
Doar pentru a-mi linge urmele rănilor ce nu pot fi șterse, în timp ce,
Membrele îmi sunt așezate în același loc indiferent dacă tu ești aici sau nu.
Imagini suprapuse îmi blochează respirația într-un spațiu fisurat în care,
Lumina pătrunde doar pentru a sublinia un esențial debusolant.
Nu mai prind contur odată și simt cum prea des mi se face târziu,
Iar această senzație de târziu se alterează în trepte de intensitate
Precum halucinațiile tacite ce își fac simțită influența
În lumina rece a dimineților în care,
Îmi croiesc drum printr-o grămadă de alte drumuri ce se ramifică după cotitură,
Doar pentru a da bir cu fugiții și să pot supraviețui sub o altă umbră.
Și cum nu îi poți spune unui depresiv să iasă în lume și să trăiască
Atunci când această acțiune poate fi în fapt deprimantă,
Așa nu mă poți forța să văd mai puțin când prin această forțare ...
Aseară am văzut ceea ce nu voi putea fi vreodată și nu voi putea fi vreodată pe deplin a mea.
M-am ascuns sub mult prea multe umbre și am simulat mult prea multe stări emoționale încât,
Nu mă pot regăsi nici măcar aruncată în vreun colț, cu membrele așezate greșit,
Deși simt cum îmi dau pe dinafară organele interne rând pe rând, în căutarea celor autentice.
Și-au găsit loc în mine numai lumi ce aveau nevoie de incubare,
Și le-am hrănit numai pentru a-mi provoca un rău esențial.
În final, mă trezesc mereu alergând ca într-o frenezie ucigașă,
Uitând cât de multe am văzut în timpul nopții.
Nopți pe care nu vreau să fiu obligată să le retrăiesc în timpul zilei, căci în timpul zilei,
Ștergem urmele ce nu pot fi șterse.