Aura invizibilă într-un cerc luminos
înalță prin mine adâncul
de te miri câte trepte mai sunt,

scap de întunericul ce mă urmărește
și lumina prin el se aprinde,

căci numai gândul mă face să înțeleg
punctul infinitului mic
de unde începe urcușul
și nu se mai termină.

Dacă vreau să fiu temător
nu pot,
nici nu-mi văd aura ca un simbol
ce poate părea mică,
nu încap cu tot ce-mi închipui
c-am să fiu cândva
și-mi cade o lacrimă,
petală de sare amară.