nu prea am prețuit apropierea
ne făceam de lucru fiecare în peticul lui de viață
fugeam de atingeri ca de un rău de mare
greșeală din greșeală urcam treptele despărțirii prea curioși
de a ști ce e dincolo prea avizi
tu îmbătrâneai eu te urmam la câțiva ani după
te curbai în suflet după arcada ochiului meu
agil

mai am câțiva pași să te ajung
să trec pârleazul spre grădina suspendată de un cer prea
liniștit de albastru câte un pescăruș mai coboară
cu vești sub aripi

respir printr-o amintire cât
o inimă în pragul unui stop
cadru de flori cu un aer deschis
angajează singurătatea mea de-o parte a ta
de partea cealaltă dacă întind mâna aș putea să-ți
simt tremurul unei strângeri


prea multă așteptare pe cheiul separației

o veșnicie peste noi de când
obișnuim să ne revedem o
dată la treisuteșaizecișicinci de regrete

(12 mai 2013)