Scutura sălbatic coama în oceanul de lumină
Ce își revărsa preaplinul peste neagra sa podoabă,
Poleind-o în reflexii strălucind, mocnit, a vină;
Și-a simțit, pesemne, tara, și s-a-ndepărtat în grabă.

Care să-i fi fost povara, de a dispărut în zare,
Devenind unul și-același cu azurul dantelat?
În galop nebun, ecstatic, necheza a încântare –
Nu fugea, deci, de-a sa vină, ci-alerga înspre păcat.

Galopa de-ntreaga lume nu putea să-l mai cuprindă,
Iar lucirea-i, dinspre coamă, cobora și-n ochii vii,
Care scăpărau ca jarul și sticleau ca de oglindă –
Ascundeau și foc, și taine, și izvor de ghidușii.

Pare-se, năluca neagră s-a născut din întuneric
Căci împrăștia în juru-i tot fiori de noapte grea
Adâncindu-se-n el însuși, și, pe sine, luciferic,
Regăsindu-se-n apusul ce părea că-l înghițea.

Și tot fuge ca nebunul, înghițind, la randu-i, cerul,
Adăpându-se din umbre ca din apă vie, moartă
Și-adunându-se din noapte întregind, din nou, misterul –
Ce ascunde taina sfântă a păcatului ce-l poartă?