Întrebări...
De ce zace printre mărunțișuri,
acel Hyperion înnorat, pustiu, celest?
De ce simte doar pământul de sub picioare,
culegând lalele din lanul de câini adormiți?
De ce Hyperion cântă efervescența lanurilor senile,
îmbrățișând căldura unei inocente idile?

Răspunsuri...
Hyperia adoră nimicul din Univers,
zâmbitoare spre un punct, o linie, o floare.
Hyperia emite valuri de sentimente calde, inocente,
sărutând animalele trezite de norii plumburii
ale unei furtuni indecise.
Hyperia - ca un imn fulgerător spre negarea ce se apropie.

Întrebări...
De ce Hyperia resimte durerea unui demiurg devenit uman?
De ce frumoasa Hyperia, cu ochi străvezii,
dar negri și onești, reneagă viața care,
ca un cântec uluit, o pândește printre ispite?
De ce logodnica Hyperia, așteptând răsăritul
strivește oameni, pui și lalele?
De ce Hyperia, prin surâsul întunecat al reveriei,
caută un iubit pierdut în alte dimensiuni analoage?

Răspunsuri...
Hyerion nu simte nimic.
Întunecatul Hyperion, cu privirea dementă,
este o gaură neagră a conștiinței.
Viața aleargă înfricoșată, nebunul Hyperion
o prinde de aripi și o întreabă:
"Unde îmi este logodnica,
minunata stea de martie, lumina veșnică a dimineții?"
Hyperion respinge existența oamenilor, a puilor, a florilor,
rătăcindu-se în alternativa unei alegeri uitate.

Întrebări și răspunsuri...
Molecule aleatorii, șoapte sinistre în blânda tăcere.
Oameni și astre, astre și oameni,
căutându-se pe sine, uitându-se pe sine.
Lumini și umbre, umbre și neființă,
dualități permise, unicitate compromisă.
Simptome și impresii de infinit,
promisiuni alabastre în bezna calmului nocturn.
Răspunsuri și întrebări...
Iar iubirea cere confirmări și suspine.