paiangul vecilor își țese pânză
pe trist mormântul meu, în așteptare
de mă întreb ca prost ce rosturi are
acela fost cel falnic lâng-o mânză
iar pieptul, de rostiri, încă mai doare
lăsând păianjenul în coș pătrunză
precum căzută pe pământ o frunză
ce frica toamnei cerne cu ardoare
cer de nimicuri boantă o relicvă
o lumânare într-al nopții fapt
purtat pe brânci de-a stelelor enigmă
de crima lunii de pe cer sunt apt
că-n plinătate prea e ca o tigvă

lumina stă pândind ochiul cel spart