e atât de frumos să trăiești liber
freamătul fiecăruia ca un gest cotidian
are să-ți fie doza zilnică de apărare împotriva
unor nopți când îți vorbești singură pentru a avea
un simplu răspuns

mint uneori că nu mă strâng pantofii
dar sunt harnică și adun gând după
fiecare clipire de pleoapă
am iubit aurul doar când am văzut copiii cerșetori ai străzii
cu mănuși călduroase până la coate
era un galben frumos
îmi amintea de primăvara când am acceptat că trebuie
să trăiesc pentru cel mai drag om care luptă
pe un câmp de durere și pierde

totul căpătase atunci un rost
înțelegeam de ce unii poartă umbrele și e soare
de ce femeile își împleteau părul în spice de grâu
ori de ce lumina cât de măruntă și departe ar părea
aduce o râvnire nouă închegată

ești o visătoare iubito mi-ai spune
sunt doar eu și nopțile care cresc și descresc în mine
într-un strop de tăcere
războaiele și-ar lua urmele de pe pieptul celor care
adulmecă sete și foame
un ghitarist la colțul străzii ar înțelege de ce corzile
agățate pe partitura notelor muzicale Celui de Sus
sunt sforile pe care îngerii le țin
preț de-o clipă să plătim cu amintiri
cu iubirea din copilărie
pe care am tot gustat-o până la capăt
ca pe-o cană de lapte când dorul începea să-și spună cuvântul
peste toate vom arunca
același surâs senin de vară ce nu mai vine
chiar și macii de pe câmp își apleacă petalele
să cadă ploi de culori necontenit