nu datorez nimănui nimic și
nici nu știu dacă
ziua de la capătul săptămânii
e duminică sau luni și că
ar fi existat fără Dumnezeu
știu însă că-n fiecare zi
prin mine
trec Dumnezeii altor lumi
în care
moartea este doar una și
se hrănește din sfârcuri de curcubeie
și câteodată cu resturi de durere

în tot acest timp
mă eliberez de puținul din mine
și alerg pe călcâiele goale înspre
biserica văruită în alb...

mi-e frică de-atâta liniște

în speranța că o voi revedea pe mama
și pentru că nu mai am timp
mă voi muta în dangătul din clopot

să nu vă îngrijorați
din mine va porni o altă zi