Femeia ce alungă ploaia, azi e distantă.
Rudimentar de pieptănată, cu chipul prins
în frumusețea nopții,
vorbește azi implementând cuvinte noi
în dexul ochilor de catifea.
Chiar și așa,
rămâne magul opulenței mele,
motivul pentru care sensul frumuseții
e atât de greu de descifrat de mintea mea
profană.

Când ea lipsește, pământul se afundă
în realismul norilor de vârstă cenușie
și, fără de-ncetare, un teatru pluvial
e totul dat să fie.
Azi e aici, dar e imparțială,
iar pieptul ei nu vrea să mă primească
nici brațele nu vor să mă încânte;
duhul acesta, exclusiv al lumilor oculte,
refugiat în corpul unui om matur,
azi îmi refuză șansa la soarele idilic
și vrea ca ploaia, izvorul tristelor trăiri,
să o îndur.

În clipele acestea sunt gol și simțul ludic
de mult mi-este depozitat
în vorbele mature,
m-ajută Grover Washington cel mic
să trec peste atâtea ploi și printre
atâtea ore sure.

Cât despre ea-
femeia ce alungă ploaia-
mă fascinează.
chiar dacă e regina bătăilor de cord
și conduita ei impune rațiune,
din când în când,
se lasă cucerită prin câteva suspine,
apoi, mi-arată sensul frumuseții
și gustul dragostei în plină metastază,
iar eu mă las pierdut și uit de toate, chiar și
de agasantele furtuni
ce sunt în fiecare viață.