peste lume privesc cu ochii pitiți sub fruntea vremelnică
cum oameni cutreieră peste punți abisul șubred
plânsetele și cântecele schimonosite de pe chipul lor
se cuibăresc în țeasta mea ca-ntr-o cămară
și mintea mea îmbuibată de zel strigă: „nu mai pot să urc!”
apoi se rostogolește asemenea apei ce curge la vale
adunând ca un râu învolburat
deșeuri de plante, de animale, de oameni și zei
țesând o perdea înflorită la gura abisului