nici o adiere nu trece pe-aici
memoria împrumută ceva din regretele celorlalți

câtă căință să pot aduce și cui
fiecare avem un loc al nostru secret
unde reușim să ne lepădăm
de viciul de a fi fericiți

în această scorbură e o liniște săpată cu unghiile
nu mai e loc de tandrețe și aer,
degetele tale înfrigurate bat direct în inimă
doar clopotari cu timpanele sparte reușesc să deschidă
restul de cer care-a mai rămas de cuprins

singurul loc în care mă refugiez
e pumnul tău mic, închis ermetic,
în care încap atâtea melancolii și ispite
dincolo de acești pereți
e o altă lume în care fiecare are câte un păcat de ispășit

moartea scrâșnește din dinți
ea e cea despre care n-am apucat să-ți vorbesc
în spatele zilei, la fel de roșie,
decupată din aerul gros
nici amintirea ta nu se mai lasă îmbrățișată

e tot atâta depresie câtă mai poate încăpea
în cochilia unui melc cu picioarele retezate