uneori nu mai rămâne nimic de spus îți ancorezi tăcerile de un plop
și lași frunzele disperate să foșnească povești nemuritoare
știu imaginea asta naivă cu frunze și decor canicular te deprimă
nu găsesc nici un nerv de care să mă agăț doar neliniștea îmi dă târcoale
de parcă se apropie sezonul de vânătoare al morții
ne refugiem ca potârnichile la adăpostul trecutului
acolo toți ai noștri sunt încă tineri amenințarea morții departe
râsul dimineții bate la poartă cafeaua e pe foc televizorul pornit
mama întinde câteva rufe în grabă povestește ceva hazliu despre ziua de ieri

acolo amenințarea morții e încă departe și eu mai am timp să-i prind în viață