Din două universuri, care ți-e cel mai sfânt;
Necunoscutul nimeni râvnit din neștiință
Sau semenii ce-i știi culcați demult, pământ,
Rămași de rădăcini, să ne sorbim conștiință?

La praf stelar țintim ne căutând origini
Și apăsat călcăm strivind uitate vise
Sub tălpile-n oglindă, pe luciul spart de spini
De la săgeți solare se răcorind ’n abise...

Ne retopim perpetuu din sevele străfunde
Resuscitând nutriți de-un însămi canibalic,
Ne pogorând la rând meteorite arzânde
Înfrățind zbor cu scormon de sapiens animalic.

Nici nu-i mister, în esență e punctul de plecare
De unde raza-ncepe se percepând privire
Ce-ar releva ce suntem; noi, Univers se pare!?...
Arar ne amintind că-i suntem contopire.

Ne creștem trupuri noi din vechile schelete,
Culegem mere roșii din cărnurile-n humă
Și pâinea o plămădim din brațele de fete...
Ne parfumăm de roze din lacrimi-ochi de mumă!

Suntem o coajă groasă pe astrul planetar
Călătorind în vid, stingheri, neplânși, uitați;
Niște orfani, doar mintea cătându-și un amnar
Ce s-a aprins scânteie din palmele de tați...

Pe coapsele de mame... Copii sacrificați!
19.02.2012