uneori sunt un plimbăreț printre amintiri
porționez durerea și o pun
în straturi mici de timp
și asta pentru că
ne stingem unul într-altul
ca doi îndrăgostiți
alteori ies din mine și
mă dedic indiferenței
de parcă aș fi singurul care
acceptă cu atâta ușurință moartea
să se scurgă ca o smoală printre pietre

și e atâta noapte încât
îmi acoperă așternutul
în care aștept de o vreme
haotic îmi pipăie coapsele
cu mâinile caut înțelesuri nerostite
tresar ca un strigăt și regret clipa
în care nu am putut vorbi cu tata

ploua și era frig...


știu că nu a mai fost vreme nici
să aprind lumânarea de care încă
mai atârna o umbră
dar lasă-mă tată să-mi scriu tăcerea aici
să construiesc pe lacrima ta o altă viață