De la ascet la saltimbanc – o forțată transformare,
De inițiere într-o lume efemeră, un univers incert:
Ipostazierea deterministă a sacrului în profan
Mânată der tropisme nocive sufletului orfan,
Unde bruxismul nu e pedeapsa finală, ci cea zilnică,

Unde trăim pentru Eros, iubirea contagioasă ce vrea nemărginire,
Parazitați de o primitivă și nepregetată doleanță
Spre posesia genei geniului imortalității,
Unde amanții au cel mult partea caselor de toleranță,
În atmosfera unor tuberoze în putrefacție,
Unde unii contează iar restul nu prezintă nici-o importanță.

Ceea ce pierdem și la ce nu vrem să renunțăm
Nu sunt diferite decât prin nuanțele durerii și-a vinei
Necesare insistențelor coardelor interioare de realizare
A ceea ce sufletul ar vrea să înfăptuiască: mereu aceeași eliberare
Deplină și pentru totdeauna aici și acum dincolo de zâmbete
Și improvizări artificiale inaugurate prin spargerea de perete

A sticlei goale de rachiu, iar sufletul arde în aburii de-alcool,
Arde pe un rug necontenit din care vrei să te renaști din nou
Zilnic, să înveți a ignora senzația de vomă, un adevărat
Artist al foametei și al setei de viață, ieșit din imprudență,
De la ceea ce ar fi trebuit, la ceea ce trebuie, la ceea ce se poate,
Și ce să faci dacă nu ai nici o altă șansă, decât să înghiți,

Pentru omul purtat de valuri spre maluri necunoscute lui,
Schimbi mersul lumii, în timp ce faci totum și nu faci nimic,
Dar ai fost bun în ceva? Răspunsul e cheia înscenării
Propriei drame de tendințe supreme de ghidare, încurajare
A unei întregi generații de noi și noi întrebări rămase fără răspunsuri
Corespunzătoare, ci doar necesare conviețuirii după
Alungarea din paradis, fratres!