(Opărit de soarele amiezii,
de parcă ar fi căzut pe el, din senin,
un ibric de cafea,
Ben Cioglu se retrage la umbră.)

–- Cafea zici, maestre?
Atunci să-mi prepar și eu una la nisip.
Acușica e gata.

(Gânditor, își bea în tihnă cafeaua,
apoi citește în ea.)

–- Mda. Uite aici, în fapt de seară,
nu apare decât un drum.
Trântită în mijlocul său,
o bicicletă,
cu o lumină chioară de far.
Niciun curios împrejur,
doar undeva, în zațul din zare,
un crai de ghindă
și-o damă de roșu.
Mă iau după dâră,
ies din peisaj.
Dincolo de margini,
nicio scară.
Aș zbura,
dar n-am permis pentru aripi,
încât rămân în dilemă:
sar, nu sar,
ori construiesc o altă direcție?
Parcă lumina aia chioară de far
îmi spune că direcția bună
nu vine din cărți,
rămâne mereu înafară.
Dacă absorb lumina,
las drumul întunecat;
dacă mă las absorbit,
nimeni n-o să știe
c-am părăsit drumul.

(Din aburul de cafea
iese o babă
și-și dă cu părerea.)

–- Uf, cafeaua-i de vină, maică,
n-ai fiert-o prea bine,
de-aceea-ți arată
numai drumuri străine!
Uite acolo,
vezi punctul ăla gogonat
și brazdele dimprejur?
Ei bine, acolo se-arată o casă,
trai așezat și mult bine.

- Gogonată, mamaie, gogonată!
Cine știe pe unde
mai pasc boii binelui,
când otrava-i în loc de otavă!

- Maică, iartă-mă că te-ntreb,
dar pari așa, mai ciudat.
Păcatele mele,
doar nu ești poet?!