știu că ți-am promis
să nu mai scriu atât de orbește despre cuvinte și arbori
pentru că deranjează pe unii care și-au atins nivelul insistenței de frunze și clorofilă
ca un extaz auto-erotic în camera cea mai nepotrivită pentru iubirea de unul singur

însă trebuie să înțelegi
nevoia mea nu este de ei ci de propria identitate
am nevoie de mine să înțeleg de ce la fiecare început de astăzi
sunt obligat să-mi postez liniștea în public
apoi să aștept cu dependență gingiile tuturor
să mă pătrundă dintr-o fericire în alta
ca și cum aș fi doar o condamnare la apreciere și încolăciri subversive la suprafața pielii
nu un om care își deschide venele de-a lungul tăios al tuturor păsărismelor
de duminică

dar mândria este doar o decapare a unei personalități comune
trebuie drenată la fiecare sfârșit de săptămână
iar pentru asta se folosește cuțitul cel mai înțelept
să intre adânc în ruginirea cărnii

dus pe gânduri rostesc cuvinte oribile chiar de la începutul cel mai stupid al lumii
mă prăvălesc dintr-o temniță în alta a sângelui
sorb cu nesaț șuvoaiele de evadări până la starea cea dintâi
când mă privesc cu atenție înăuntru
dar nu văd nimic
doar niște ziduri fericite
unde
parcă nici oamenii nu mai sunt cum trebuie

ecoul strigătelor de groază care veneau ceva mai repede înapoi
ca și cum nu s-ar fi întors din cer
ci chiar din foamea mea

când mă prefac că dorm nimeni nu își dă seama că țin un singur ochi deschis în enormitatea chipului iar de jur împrejurul irisului grămezi de nisip și apă sărată mă îndeamnă să alung toate adâncimile de serie în frânturile unor cuvinte despre absolut nimeni

nu știu câtă răbdare mai am să îți rămân și astăzi până la ultimul om
chiar nu știu