Camera, din nou, e goală. S-a izbit, intrând pe ușă,
De-amintirea parfumată, care înc-o invoca,
Și de râsul ei cel dulce, și de rochia de păpușă,
În culorile lavandei, ce-o purtase, aseară, Ea.

Aruncată pe un scaun, într-o rână, și pe dos,
Îl debusola mai tare decât simpla ei absență
Rochia cea de domnișoară. Gândul – necuviincios,
Contrastând în terță mare cu suava aparență.

Căci știau, și El, și Ea, că, sub rochia dantelată,
Se însuflețea trăirea focului arzând mocnit
Și fiorul începutului de senzație uitată;
Ah, iubita-i domnișoară, și-al ei gând cel negândit!

Cum îl luase ea de mână... cum zâmbi-i, cu fals-pudoare,
Promițând alfa și-omega cu o singură privire,
De-i simțea, deja, în palme, pielea goală sub sudoare
Și, pe gât, în sacadeuri, respirații de iubire.

N-ai fi zis, privind la dânsa, câte ascundea în fire
Și ce univers lăuntric îi descoperea doar El;
N-a crezut nici el odata... dar acum, din amintire,
Tremura gustul Ei dulce și sărutul cel rebel.

Și-ar fi vrut s-o aibă-acolo, și-ar fi vrut s-o aibă-acum,
Camerei, atât de goală, să îi dea, din nou, un sens,
Sau măcar un strop de viață... din țigară căzu scrum –
Încerca s-ascundă rochia sub perdeaua de fum dens.

Însă nu putea s-o uite, și, de fapt, nici nu dorea
Să o lase să se piardă, ca parfumul, în eter,
Căci, deși era departe, tot a lui Ea rămânea,
Cu vanilia, cu ambra, și cu marele-i mister.