spunea „eu sunt disperarea, tăcerea și nodul,
eu am adus lâna din care femeile voastre își împletesc
copiii de aur, eu am călărit zorii pe calea lactee și
i-am biciuit pân’ la sânge, dincolo chiar
de cenușa acelui astronaut pe numele său
Homo homini homo”.
baricadați în lumină, noi bănuiam
că cealaltă voce, nedeslușita, consemna toate-acestea
pe un strămoș de eter, apoi
cineva a spart becul (cu lâna rămasă
ne-am căptușit vizuina cu vedere spre nord).