apoi tu ai început să fi tot mai aproape de realitate și se auzea frigul îndreptându-se
la starea cea dintâi când pământul înghițea pastile de slăbit
iar din coastele mele țâșneau femei îmbrăcate în temnițe de sticlă
ca un ecou derutat al strigătului meu din tine
întors din cerul nostru jalnic

la sfârșitul trupului meu sărutările tale pițigăiate care aveau același ochi deschis enorm
într-o frântură de războaie mondiale
sfâșiau ultima pecete cu dinții
dar nu era o artă
mai mult o nedumerire
o înjurătură revărsată în această după-amiază sinistră care se uitase de prea mult timp
deasupra sălii de balet descheiate la toate ușile
ca o dezvirginare cu gesturile pândite îndelung în fiecare luni dimineața
când mă declar complet rutinat
în măduva sângelui tău